Dr. Nicolae Paulescu: Când știința mărturisește credința

Autor:

Doctorul Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) este considerat un savant de renume, cu o viață creștină exemplară, cunoscut drept cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu „insulină“. Viața și activitatea sa au fost dedicate slujirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, conform poruncii universale a iubirii.

Vocația unui oficiu sacerdotal

Marele om de știință român s-a născut de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil (8 noiembrie), în anul 1869 în București, în familia negustorului Costache și a Mariei. A urmat cursurile Facultății de Medicină din Paris, unde a primit titlul de doctor în Medicină şi Chirurgie cu teza „Cercetări asupra structurei splinei“. Apoi a devenit doctor în ştiințe naturale al Universității din Paris cu două lucrări: „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului“ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morții rapide, consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală“. În vremea studiilor, precum și după terminarea acestora, tânărul medic a lucrat în spitalele pariziene „Hotel-Dieu“ (1891-1894) și „Notre Dame du Perpatuel-Secours“ (1894-1900), sub îndrumarea marelui medic Etienne Lancereaux.
Întors în țară, a devenit profesor asistent de Fiziologie la Facultatea de Medicină din București, iar după câțiva ani a devenit profesor titular. Era foarte iubit de studenți, iar prof. N.C. Mihăilescu spunea că „orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea și măreția unui oficiu sacerdotal“.

Interpretul științific al divinității

Oamenii din jurul său îi recunoșteau la fiecare pas comportamentul demn și curat, fiind comparat din acest punct de vedere chiar cu sfinții. Ca medic, s-a remarcat prin devotamentul și grija față de oameni, indiferent de starea socială, etnie sau rasă. Teologul Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealulul) spunea într-un articol din Revista Teologică (1942) că „Paulescu este pentru știința românească – în sanctuarul științei universale – ceea ce este Pasteur pentru Franța“. Marele savant Nicolae Paulescu obișnuia să participe la slujbele religioase la biserica „Sfântul Anton“ din București, iar pilda minunată a vieții sale a fost confirmată și de cele 30.000 de persoane care l-au condus pe ultimul drum.
Concepția filosofico-științifică a omului de știință român reliefează unitatea dintre natural și supranatural, recunoscând drept cauză primară a creației pe Dumnezeu. Noțiunile teologice tratate de Nicolae Paulescu au inclus existența lui Dumnezeu (volumele „Fiziologie filosofică“, „Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie“) și patimile sufletești („Instincte sociale, patimi și conflicte, remedii morale“). Demonstrația existenței unei cauze primare a vieții, nematerială, unică, Înțeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. În analiza patimilor sufleteşti, Paulescu porneşte de la credința ortodoxă că legea supremă care conduce societățile este iubirea. Orice greşeşte iubirii devine patologic, patima reprezentând pervertirea instinctului biologic şi psihologic. Medicul Paulescu era convins că știința nu poate fi nici atee, nici anticreștină, ci doar o treaptă pe care poate urca mintea umană spre a fi condusă spre veșnicie. Convingerile sale creştine se îmbină armonios cu activitatea socială și astfel îl vedem pe Nicolae Paulescu smerit, ca epitrop al bisericii parohiale și milostiv, ca întemeietor al unor aşezăminte medicale sociale.

Medicul are de îndeplinit o slujbă sacră

Nicolae Paulescu a fost un medic de vocație, care își trata pacienții atât trupește, cât și sufletește. Este cunoscut un episod în care i-a fost adus la cabinet un pacient sărac și cu păduchi. După ce i-a prescris rețeta corespunzătoare și i-a oferit banii pe medicamentele respective, medicul l-a mustrat dur pe asistentul său: „Să nu-l umilești! Cine știe de unde a luat păduchii? Bietul om… Parcă el a vrut să îi ia?!“ Pornind de la preceptele biblice, Nicolae Paulescu era convins că „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toți oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaționali sau nu, trebuie să primească în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se țină seama de meritele sau nemernicia lor“.

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt“

Ținând cont de meritele științifice ale savantului român Nicolae Paulescu, Academia Română l-a ales membru postmortem la 13 noiembrie 1990, ca unul ce „a adus înțelepciunii infinite prinosul de adorație al științei vieții“.
În final, iată ce spunea marele istoric Nicolae Iorga despre savantul român: „Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, a înfățişat în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelația să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui“.

Protected by Copyscape

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here