Poșta redacției

Cartea câștigătoare: Asul de inimă

Autor:
364 vizualizări
Niciun comentariu
Timp citire aprox: 2 minute
Vezi toate articolele despre:

Dragilor,
Traversăm o perioadă când, pentru medicină, balanța domniței legate de ochi are talerul din stânga mult înclinat. Atinși de aripa neagră a necazurilor, mulți semeni de-ai noștri au tendința să tăvălească prin colbul nemulțumirilor tagma medicală. E nedrept! Pentru că, trecând peste toate mizeriile și greutățile, cu abnegație, cu sclipirea minții, cu mâini de aur, slujitorii lui Hipocrate au un singur țel: să ne vadă sănătoși. Nu putem decât să le mulțumim cu adâncă plecăciune. Și, dacă se poate, ca să probez cele mai sus spuse, cu o mică poveste adevărată.
Simțeam că eram spre capăt de drum. Câțiva pași și o greutate mă apăsa pe piept. Zburdălnicia anilor era de mult dusă. Acum, deși imboldul de tinerețe târzie mă împingea spre salturi necugetate, puterea (vorba unui prieten matematician) tindea spre zero. Degetul după care mă ascundeam devenise prea mic. „Paznicul de far“, care de aproape 68 de ani nu avusese odihnă, dădea semne că, doar pentru o noapte, ar vrea să doarmă puțin. Cât de lungă avea să fie aceasta, numai Dumnezeu știe.

Peste primul infarct am trecut cu inconștiența celui ce se crede de neatins. Și Cel de sus m-a păsuit cu un „ceas ceresc“, convins fiind că în mintea românului de pe urmă, alarma se va declanșa fără întârziere. N-a fost să fie. Pornirile răului, cărările necunoscute, inconștiența, mă îndreptau, inevitabil, spre prăpastie. Încă un semnal… Al doilea infarct. Și acolo, pe panta pe care începusem să mă rostogolesc, au apărut câțiva „salvacordiști“, frumoși în tinerețea lor, dispuși să-mi dea din puterea anilor lor o părticică prin care să-mi susțină neputința bătrâneții. O făceau așa de dezinvolt, cu atâta naturalețe și dăruire, încât îmi venea să-i întreb: „Măi copii, ce motive aveți, ce scop vă animă?“ Peste câteva zile, mi-am dat seama că locomotiva lor era bucuria tinereții și a cunoașterii.
Prin ceața ce începuse să se ridice, îi vedeam în fiecare dimineață cum se strângeau „ciopor“ în jurul unui senor. Erau ascultați cu înțelegere, erau îndreptați cu blândețe când greșeau, iar ei absorbeau totul ca niște bureți în ploaia de primăvară. La patul meu, „magistrul“ a avut ultimul cuvânt: „La dumneata cale de mijloc nu există. Trebuie acționat rapid și direct la țintă. Altfel…“.
Vârsta la care am ajuns mă îndreptățește, cât de cât, să zic că mă pricep la oameni. Așa că franchețea, vorba așezată și învăluitoare, căldura privirii, dar mai ales agilitatea mâinilor m-au hotărât pe loc.

…A fost un somn lung. Peste șase ore le-am dormit într-un „bloc“: blocul operator. Trezirea a fost ca-n basme: dormisem atât de mult, încât îmi crescuse barbă. Un lucru conta: mă trezisem. M-a mai vizitat o dată. Mi-a pus mâna lui (pe care îmi venea să o sărut, fără nicio reținere) pe umăr și a zis: „E bine!“ Misiunea se încheiase. Restul intra la capitolul „Detalii“.
Când după câteva zile am părăsit spitalul, am știut că trăsesem cartea câștigătoare: asul de inimă. De aproape opt ani, în rugăciunile mele zilnice, nu uit niciodată să mă rog pentru sănătatea celui ce mi-a oferit o nouă viață: prof. Dr. Horațiu Moldovan.

1 martie 2016
Vă mulțumesc,
Ilie Florea

Etichete articol:
Articolul precedent
Psoriazisul îmi poate afecta articulațiile?

Vrei să îți spui părerea? Scrie aici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.

Vezi toate articolele din categoria: Poșta redacției
Zenyth - Suplimente premium

Te-ar putea interesa și:

Niciun rezultat găsit.

Meniu